În casă veche, dar nouă

Iubesc casele vechi, cu iz de Micul Paris. Îmi plac camerele înalte, cu ferestre mari, prin care pătrunde toată lumina soarelui. Îmi plac scările care îți arată câți ani au trecut peste ele, de fiecare dată când calci o treaptă.

Iubesc grădinile spațioase, în care te poți ascunde la umbra unui corcoduș, să citești, doar tu cu gândurile tale. Ador liniștea din mijlocul orașului, tot atât de mult pe cât ador agitația care mă face să merg mai departe.

Am găsit un loc care le adună pe toate. Îl găsești și tu pe Intrarea Eminescu, la câteva minute de Piața Romană, sau de Ștefan cel Mare. E locul în care s-a mutat CROS-ul din  septembrie. De atunci meșterim la el, la grădină, la pereți, la tavane, la uși si la ce mai nimerim.

DSC_0075Avem tot felul de idei despre cum ar trebui să arate: colorat, dinamic,  cald, cu multe ceaiuri si bunătăți și oameni zâmbitori :)

peretele creativ de la pre-inaugurare

adunare de oameni zâmbitori :)

Pentru mine e deja un loc tare drag, în care vin aproape în fiecare zi și în care am început să îmi creez obiceiuri și amintiri. Marți dimineață iau micul-dejun cu Cris, miercuri seară de obicei ne întâlnim cu oamenii din HRemotion, joi e seară de sharing, iar sâmbătă e autonomie.

Fie că stau ascunsă într-o cameră, dacă am chef să lucrez singură, fie că stau cu fetele și sporovăim aiurea, e doar începutul dintr-un șir lung de ore petrecute în CROS Learning House. Pentru că va fi locul în care voi găsi mereu atmosfera de care am nevoie.

Dau leapșa mai departe la Vio și la Cris :) Vouă de ce vă place noul sediu?

Tags: , ,

Decizii, soluţii, alternative

Am fost la Oblomov vineri seară şi am luat parte la un spectacol de teatru extraordinar, de 4 ore. “Un elogiu al lenei”, aşa a fost caracterizat, dar sub impresiile destul de proaspete ale întâlnirii de joi seară, îndrăznesc să mai adaug “o poveste despre nesiguranţă şi motivaţii greşite”.

Sunt situaţii în care, fără să ne dam seama, ne lăsăm purtaţi pe calea mai uşoară. Şi suntem, de cele mai multe ori, uşor reticenţi când vine vorba de nou şi neprevăzut. E mult mai simplu să ne lamentăm / să ne panicăm, decât să luăm frâiele  în mână şi să le venim de hac problemelor, nu-i aşa? E mult mai simplu să nu facem nimic sau să alegem alternativa mai uşoară, dar e “corect”? E corect să irosim timpul pe care îl avem făcând lucruri nesemnificative?

Vă las să vă delectaţi cu un filmuleţ scurt ale cărui întrebări mă “chinuie” de ceva vreme:

Tags: , ,

Şarpele boa care a înghiţit un elefant

Am citit recent o carte la recomandarea lui Traian. Se numeşte “The Element” şi este scrisă de Sir Ken Robinson.
M-a pus puţin pe gânduri şi m-a făcut să-mi reevaluez o parte din obiectivele de viitor.  Am reţinut multe poveşti frumoase de acolo şi mi s-a confirmat încă o dată că viaţa e plină de variabile şi necunoscute, şi că fiecare dintre noi avem un cuvânt greu de spus în propriul destin.

Ce mi-a rămas în mod deosebit în minte e poezia lui  Loris Malaguzzi, fondator al unui stil educaţional foarte interesant, undeva in Italia:

The child is made of one hundred.
The child has a hundred languages
a hundred hands
a hundred thoughts
a hundred ways of thinking
of playing, of speaking.
A hundred, always a hundred
ways of listening
of marveling
of loving
a hundred joys for singing
and understanding
a hundred worlds to discover
a hundred worlds to invent
a hundred worlds to dream.
The child has a hundred languages
(and a hundred hundred hundred more)
but they steal ninety-nine
the school and the culture
separate the head from the body.
They tell the child to think
without hands
to do without head
to listen and not speak
to understand without joy
to love and marvel
only at Easter and Christmas.
They tell the child
to discover the world already there
and of the hundred
they steal ninety-nine.
They tell the child that
work and play
reality and fantasy
science and imagination
sky and earth
reason and dream
are things
that do not belong together.
And thus they tell the child
that the hundred is not there.
The child says:
No way.  The hundred is there.

M-a dus cu gândul, fără să vreau, la Micul Prinţ. Şi m-a făcut să realizez cât de mult ne pierdem din imaginaţie şi curiozitate odată cu trecerea timpului, dacă nu avem îndrumarea potrivită şi dacă nu “le exersăm” prin tot ceea ce facem.

micul-print

Tags: , ,